Ţările Române în secolele al XVII-lea- al XVIII-lea (sfarsitul evului mediu si inceputul modernitatii)

În secolul al XVII-lea, după moartea lui Mihai Viteazul turcii au reluat dominația asupra teritoriului Țărilor Române, încă din 1606, tributul a crescut, treptat, ca și alte obligații, în muncă sau în produse. Domnitorul Țării Românești, Matei Basarab(1632-1654), ca și cel al Moldovei, Vasile Lupu (1634-1653) au încercat apropierea diplomatică de Transilvania pentru a contracara pretențiile tot mai crescute ale otomanilor.

1677- Tratatul de la Făgăraș– Un moment important din secolul al XVII-lea în acțiunile diplomatice din spațiul românesc este încheierea unui tratat cu Franța. Creșterea puterii Habsburgilor austrieci precum și încercarea acestora, pe fondul slăbirii puterii otomane de a pune stăpânire pe Transilvania au determinat nobilii unguri din Transilvania să încheie o alianța cu Franța, prin tratatul de la Făgăraș. Ludovic al XIV-lea, aflat în conflict cu Austria, le acorda nobililor transilvăneni 100 000 de taleri și 2000 de soldați drept ajutor militar împotriva Habsburgilor.

Criza Orientală

 –  Începutul crizei orientale: Imperiul Otoman şi-a continuat expansiunea până spre finalul secolului al XVII-lea. Dar, turcii au intrat în defensivă după 1683, când armatele lor fuseseră respinse de la Viena de creştini, cu ajutorul Poloniei. Rusia şi Austria doreau după acest moment împărţirea Imperiului Otoman. Austriecii îi înving pe turci în 1687 la Mohacs şi în 1697 la Zenta.

În această perioadă a avut loc o luptă permanentă între concepţia turcilor de a numi ei înşişi domnitorul şi cea a românilor care doreau ca domnul să fie ales de Adunarea Ţării. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea au existat momente în care domnitorii au încercat să scape de sub suzeranitatea otomană caracterizate prin încheierea unor tratate secrete cu puterile vecine creștine, deși oficial, statele medievale româneşti nu mai aveau dreptul la politica externă.